duminică, 10 aprilie 2011

Melancolie

Era aceeaşi zi de sâmbătă în care ea îl invită în oraş,dar el o refuză.De ce?Întotdeauna îşi punea întrebarea asta.Cu gândurile la el,rece,dar cu sufletul atat de înfierbântat,ea stă leşinată în fotoliu.Cuprinsă de plictiseală,gândul a dus-o la o veche scrisoare,oarecum pierdută,dar regăsită apoi într-un sertar vechi.Acel plic închis era o enigmă ce ascundea altele.O scutură fiind plină de praf şi o pipăia uşor ca pe buzele lui fragede.Se aşeză din nou în fotoliu,cu pachetul de Kent lângă radioul stins,mort,şi luă cu frică o ţigară.Era cel puţin descumpănitor.Trase adânc din ţigară ,ţinând-o strâns între degetele de la mâna dreaptă,pe când cu stânga ţinea alene scrisoarea de la el.Nu-şi dorea decât să-l aibă pe el,dar îl pierduse pentru totdeauna.Ruginit este timpul,o oglindă şi ceasul.Oglinda o minţea mereu că pe ea o aşteaptă şi că nu va mai fi o altă ea.Ceasul ticăia apăsător ca şi cum ar vrea să-şi dea seama cât timp a petrecut fără el,ca în acele coşmaruri din care ea se trezea plângând.Ce să mai creadă?Cu indiferenţă deschide plicul,prafuit cu mii de amintiri şi găsi brăţara de la el,din vară, inscripţionată "Iubirea nu va pieri niciodată!".Îi trecea un gând s-o ardă,dar alt gând îi spunea că era singurul lucru de la el şi că merită toată atenţia.Imediat şi-a adus aminte de o cameră goală,cu tablouri nepictate şi pensule rupte,texte scurte,dar fără sfârşit;fereastra zugrăvită în partea dreaptă a camerei,cu un peisaj exterior,dincolo de scena descrisă şi o oglindă pătată de lacrimi.Nu mai înţelegea nimic.Ce legătură o fi având?Acum inima ei era ruptă-n zeci de mii de umbre sumbre rătăcite în viaţă,care nu se învechesc,care nu îngheaţă,care n-au să devină decât cenuşă.Sau chiar noi înşine suntem cenusă?A ars şi a ars, din nou şi din nou până când n-a mai rămas nimic din inima ei.L-a căutat,dar fiecare zi devenea mai grea, încât ea nu-l putea găsi.S-a obişnuit cu ideea că nu se va mai întoarce niciodată.Lângă televizorul pustiit,prăfuit stătea o sticlă de Sauvignon Blanc.Deschide sticla,luându-i dopul ca şi cum i-ar lua o piatră de pe inimă,dar nu pune în pahar.Mult prea sofisticată ia paharul gol şi-l aruncă spre uşă şi incepe să bea liniştită din sticlă.Se obişnuia cu ideea,nu-i mai păsa.Era o ironie ce se repeta şi avea să se repete veşnic în mintea ei.Acelaşi teatru prost,aceiaşi interpreţi tâmpiţi,aceleşi memorii din infern.Îşi dorea să-l sărute pentru ultima dată.În toată camera era incendiu de amintiri.Era înconjurată de memorii,suvenirele arzând în mintea ei,apoi devenind cenuşa pe care avea s-o păstreze etern.Niciodată nu i-a fost dor de ceea ce nu a avut,dar astăzi şi-a dat seama că pe el nu l-a avut niciodată,deşi îi era dor de el.Nu era vorba despre găsirea ei,ci despre dezvoltarea şi obişnuinţa ei.Era ascusă în fum de ţigară,pachete de fumuri de ţigară,alcool.A învăţat să nu mai dea zâmbete când alţii dau ură!Sufletul ei era negru,întunecat,nu mai vedea nimic,nu mai ştia ce să mai vadă,dar mâinile ei,mâinile acelea ştiuseră ce-nseamnă durerea…Pe el îl va păstra întotdeauna în inima ei,dar el nu se va ma întoarce niciodată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu